Scrisoare de răspuns adresată lui C.I.C. Brătianu

      Scrisoarea Mareşalului Ion Antonescu către capul guvernului de-atunci, I.C. Brătianu, e parcă adresată actualilor conducători ai României, deşi ea a fost scrisă cu peste 60 de ani în urmă. În ciuda curgerii timpului, problemele noastre au rămas aceleaşi:     
- Guvern vândut străinilor.    
- Alogeni care conduc ţara din umbră.         
- Mai rău chiar, nimeni rămas care să spună adevărul dintr-o poziţie de putere, precum cea a Mareşalului Antonescu, atunci.
      În zilele minciunii universale, a spune adevărul, e un act de dizidenţă. Practic putem transpune scrisoarea eroului neamului românesc, situaţiei zilelor noastre, doar cu schimbări de nume - pentru a înţelege prezentul, e necesar să ne cunoaştem trecutul – să-l aflăm!

           
     "Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.       
           Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi. Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului. Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.
Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii. Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră. Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara. 
        Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu. Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina, v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. 
       Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă, totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia. Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.           
           A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitate a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.           
              Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.
V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui. V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţului moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie."(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu, dos. 61/1940, f. 88-221)

cel mai periculos adversar

    Omul cu principii este adesea o persoană îndoctrinată cultural, social şi religios spre a adera la noţiunea de "bine" a timpului nostru.  Aşa s-au născut fetele cuminţi, cetăţenii responsabili, oamenii de treabă.Noi valorizăm omul cu principii.El e rezultatul unui dresaj modern. Deci, noi valorizăm dresajul modern, avem nevoie de el pentru a ne stabili limitele atunci când propria conştiinţă eşuează.

    Până la urmă, omul care e de treabă  e cel care integrează în comportamentul său normele sociale (uneori fără discernământ). Omul cu principii are aşadar un radar intern stricat, inteligent înlocuit de altfel cu modele sociale şi religioase de comportament.Oamenii buni sunt aplaudaţi social (apropo. De către cine?) DAR de fapt nu noi aplaudăm nimic altceva decât capacitatea de adaptare şi dorinţa individului de a fi validat.

    Să apreciem deci un ateu care dăruieste, nu un religios care visează răsplată. Este un gest mai ipocrit să faci un bine sponsorizat de Dumnezeu decât dacă nu l-ai face deloc. Măcar în ultimul caz, eşti mai aliniat cu eul tău, deci autentic.

    Idem: când acţionezi pe baza unui program social format din principii, nu eşti tu cel care e conciliant, care nu e violent etc., ci dorinţa de a fi acceptat de comunitate şi imaginea de sine reglată de aceste principii.Omul  slab nu face lucruri rele fiindcă este ţinut în lanţuri de legi, reguli, cutume, atitudini, validări, micimi.

    Un om bun cu adevărat este acela care face bine din empatie, din deschidere către celălalt, din alinierea cu spiritul. Cu toate acestea, a deosebi  omul bun de fariseu (în sens larg) nu e o investigaţie necesară pentru că nu ne ajută optimismul, şi nu ne îmbogăţeşte cu nimic. 

    Omenii cu adevărat autentici, liberi şi buni nu au nevoie de principii ca să nu te jignească (un exemplu oarecare). Omul cu principii nu te va jigni pentru că nu e politicos, omul bun cu adevărat nu te va jigni pentru că îl doare pe el să facă asta.

19 martie,

      Pe 19 martie Pamantul va fi atat de aproape de luna cum nu a mai fost din anul 1992. Cand apropierea va atinge apogeul, luna va fi la o distanta de doar 356.578 de km de pamint in comparatie cu cei 384, 403 distanta obisuita.

     Dar se pare ca deja au aparut pesimisti, care spun ca o asemenea apropiere va cauza schimbari climatice importante pe glob sau chiar cutremure si eruptii vulcanice. Asemenea evenimente au mai avut loc in 1955, 1974, 1992 si 2005, toti ani cu evenimente meteorologice extreme. Tsunami-ul care a omorat mii de oameni in Indonezia s-a petrecut cu 2 saptamani inainte de apropierea lunii din 2005. Iar in 1974, in ziua de Craciun, ciclonul Tracy a devastat orasul Darwin din Australia. 

Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul.

      Pământul s-a tulburat din nou în măruntaiele sale în Țara soarelui răsare și se manifestă violent, spre disperarea oamenilor. Milioanele de victime ale cutremurelor cu revărsări de ape din Asia, ale uraganelor din America, ale îmbolnăvirilor de SIDA din Africa, ale inundațiilor de la noi și din toată Europa din anii trecuți și acum ale necruțătorului cutremur din Japonia ne obligă la o reflecție asupra cauzelor dezastrului. Ce s-a întâmplat, oare, în adâncul pământului, pe pământ, în ape și în văzduh? Cine este responsabil de toate acestea?

    Natura este prietenul omului, nu dușmanul său. Urmărind însă numai propriile sale interese, omul deranjează lumea înconjurătoare în echilibrele sale așezate în ea de Creator. Consecința acestei atitudini lipsite de comunicare pașnică și respectuoasă cu natura este transformarea ei, din prieten și aliat, în dușman. Popoarele care au declarat război naturii (...) au atras asupra lor nenumărate rele. Cel care rupe legăturile prietenești cu natura le rupe în același timp și cu Dumnezeu“.

     Exploatarea naturii de către societatea tehnologică modernă este, în general, recunoscută ca responsabilă pentru unele dezastre naturale.

   Dimpotrivă, generalizarea păcatului prelungește răul în interiorul creației și aceasta se manifestă, în consecință, la adresa omului prin cutremure, inundații, boli, secetă etc. După cum natura este receptivă la bunătatea, modestia, credința și frumusețea sufletească a omului, în același fel, ea nu este indiferentă față de răutatea, trufia, pretenția luciferică la superioritate manifestate de oameni. Nici furtunile, nici trăsnetele ucigătoare, nici norii de lăcuste, nici revărsarea nemiloasă a apelor nu vin la întâmplare. Ele prelungesc furtunile, agitația, seceta sufletească, necredința și cutremurele ce au loc în sufletele oamenilor și între oameni. „Pământul va fi pustiit – avertizează profetul Isaia poporul plin de păcate – pământul este în chin și sleit (...) Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduirea și legământul stricatu-l-au în veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul și locuitorii îndură pedeapsa lor. Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul (...) Păcatele apasă asupra lui. Trăind în duhul acestei concepții biblice, țăranii satului românesc de altădată încercau să afle ce păcat mare fusese săvârșit în obștea lor pentru faptul că o năpastă sau alta se revărsa asupra ogoarelor, asupra animalelor, asupra lor înșiși.

    Dezastrele care au zdruncinat atât de puternic viața umanității nu sunt, oare, o reflectare, o răsfrângere în natură a răului devastator din noi? Ca reacție la tot ce s-a întâmplat în urma inundațiilor, s-a hotărât construirea de ziduri și baraje mai înalte și mai puternice pentru a opri, pe viitor, furia apelor. Este o acțiune binevenită, absolut necesară. Este, însă, și suficientă? Nu aplicăm, oare, aceeași logică pe care au avut-o oamenii după potopul lui Noe? Ei au hotărât să construiască turnul Babel. În zilele noastre, ca și atunci, nu se vorbește despre necesitatea ridicării unor ziduri interioare care să potolească furia urii, a dezbinării, a tendințelor de dezintegrare a familiei și, implicit, a neamului. Nu se vorbește decât firav, parcă ne-ar fi rușine, despre înălțarea unor ziduri educaționale și legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet și trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.

    Cutremurul din Japonia și alte dezastre ale stihiilor naturii sunt și un avertisment adresat omenirii pentru a se întoarce cu fața către Dumnezeu. 

Sursa Doxologia

iubirea

     Acesta este cel mai mare secret al succesului dintre cele ce se pot spune in cuvinte. Un brat viguros poate sparge un scut si chiar sa ia viata cuiva, insa doar nevazuta putere a iubirii poate deschide inimile oamenilor; si pana cand nu voi stapani aceasta arta, nu voi fi mai mult decat un iubitor de maruntisuri. Voi face din iubire cea mai puternica arma si nici unul dintre cei pe care ii voi provoca nu se va putea apara de forta ei. 

     Argumentele mele i-ar putea contrazice, vorbele mele i-ar putea face banuitori, chipul meu i-ar putea face sa ma suspecteze, totusi iubirea mea va topi toate inimile ca un soare ale carui raze dezgheata pamantul inghetat.

     Si cum voi face aceasta? De acum inainte, voi privi toate lucrurile cu iubire si ma voi naste din nou. Voi iubi soarele, pentru ca imi incalzeste corpul; voi iubi ploaia pentru ca imi curata spiritul; voi iubi lumina, pentru ca imi arata calea; voi iubi si intunericul, pentru ca imi arata stelele. Voi spune bun-venit fericirii, pentru ca ma face marinimoasa si voi indura tristetea, pentru ca-mi deschide sufletul. Voi aprecia recompensele, daca ele mi se cuvin; voi spune bun venit si piedicilor, pentru ca ele sunt cele care ma intaresc.

     Imi voi lauda dusmanii si ei imi vor deveni prieteni; imi voi incuraja prietenii si ei imi vor deveni frati; voi cauta intotdeauna motive sa binecuvantez; niciodata nu-mi voi gasi scuze sa barfesc. Cand voi fi tentata sa critic, imi voi musca limba; cand voi merge la rugaciune, imi voi inalta vocea din toate puterile.

     Voi iubi toti oamenii, pentru ca fiecare are calitati care merita admirate, chiar daca uneori ele sunt ascunse. Cu iubire, voi sfarama zidul de suspiciune si ura pe care l-au construit in jurul inimii lor si in loc voi construi poduri, astfel ca iubirea mea sa intre in sufletul lor.

     Voi iubi pe cei cu vointa puternica, pentru ca ei ma pot inspira. Ii voi iubi pe cei care esueaza, pentru ca ei ma pot invata. Voi iubi regii, pentru maretia lor, ii voi iubi pe cei umili, pentru ca sunt divini. Ii voi iubi pe cei bogati, pentru singuratatea lor; ii voi iubi pe cei saraci, pentru simplitatea lor. Ii voi iubi pe cei tineri pentru increderea pe care o au; ii voi iubi pe cei batrani, pentru intelepciunea pe care o daruiesc. Ii voi iubi pe cei frumosi, pentru armonia lor. Ii voi iubi pe cei urati, pentru sufletul lor insetat de pace.

     Voi intampina reactiile celorlalti cu iubire. Tot asa cum iubirea este arma care deschide sufletele oamenilor, ea este si scutul care respinge sagetile urii si sulitele furiei. Rautatea si descurajarea se vor izbi de noul meu scut si vor deveni mai blande decat ploaia de primavara. Scutul ma va proteja in mijlocul lumii si ma va sprijini cand voi fi singur.

     Si cum ii voi intampina pe cei care ma vor infrunta? Intr-un singur fel: In liniste, rostind in sinele meu “Te iubesc”. Astfel spuse, in liniste, aceste cuvinte vor straluci in ochii mei, sprancenele se vor descreti, zambetul imi va reveni pe buze si vocea mea va deveni mai profunda; iar inima lor se va deschide. Si cine va fi acela care nu va primi ceea ce ofer eu cand inima lui imi va simti dragostea?Si ma voi iubi si pe mine insumi. Atunci voi veghea orice intra in trupul, mintea si sufletul meu. Niciodata nu voi fi prea ingaduitor cu dorintele trupului, ci mai degraba voi avea grija de el prin moderatie. Nu-i voi ingadui mintii mele sa fie atrasa in slabiciune sau in deznadejde, ci mai degraba o voi inalta catre cunoastere si intelepciune. Nu voi permite vreodata sufletului meu sa se complaca in multumiri desarte, ci mai degraba il voi hrani cu meditatie si rugaciune. Nu voi permite inimii mele sa devina mica si amara, ci o voi deschide tuturor, iar ea va
creste si va cuprinde intreg Pamantul.

      De acum inainte voi iubi intreaga creatie. Din aceasta clipa voi arunca din mine orice ura, pentru ca nu am timp de ura, ci doar de iubire. Iubirea intensa cheama iubire. Nu este atat de important sa fii iubit, cat sa iubesti – cu toata iubirea si cu toata fiinta ta.

      Astazi incep o viata noua! Fiindca fiecare zi e o noua viata pentru mine. Si imi fagaduiesc cu sfintenie ca nimic nu va intarzia cresterea noii mele vieti. Astazi incep o noua viata a iubirii. Voi merge cu fruntea sus printre oameni. Si stiu ca, atunci cand vreau cu adevarat ceva, intreg Universul conspira la realizarea visului meu.”